Un cal prea indepartat

Cei care au o vârsta apropiata de a mea („în jur de” cincizeci de ani) îsi aduc probabil aminte ca spre sfârsitul anilor saizeci si începutul deceniului opt circula o vorba ironica despre colaborarea cinematografica în plin avânt dintre noi si francezi. „Cum, n-ai vazut ultima coproductie româno-franceza ?! E excelenta!” „Cu cine e?” „Cu actorii lor si caii nostri”. Ceea ce nu era foarte departe de adevar. Asta nu înseamna ca se aduceau pe platourile de filmare niste mârtoage. Caii nostri erau la fel de buni precum cei occidentali si, în plus, lucru esential pentru orice productie de film, erau mult mai ieftini. Dar, volens-nolens, bascalia nationala se rasfrângea, involuntar, si asupra lor.

Nu stiu cu exactitate care e în momentul de fata situatia sportului hipic în România. Însa e cert ca daca urmaresti presa sportiva zilnica din tara (nu mai vorbesc de cealalta, cea „serioasa”) si daca într-un semestru întreg vei gasi doua stiri minuscule despre cai, te poti considera norocos. Hipismul, cu tot ceea se leaga de el, a ajuns o chestie de „underground”, cu niste personaje misterioase, un fel de templieri angajati în niste cruciade de care nu vrea sa stie nimeni (vezi în acest sens si situatia hipodromului din Ploiesti). Cine vrea, la noi, sa investeasca în acest domeniu, de pilda sa amelioreze si în timp sa faca superperfomante rasele autohtone, cu multi bani, cu enorme sacrificii, e considerat fie excentric, fie nebun de-a binelea si i se pun fara scrupule bete-n roate, uneori chiar la propriu. În vreme ce în alte tari exista o industrie hipica din care se câstiga mi­liarde de euro, la noi nici nu stiu daca mai exista pariuri de gen, cum existau pe vremea lui Ceausescu. (Si-mi aduc aminte ca administratorul de pe atunci al Casei Scriitorilor, „cerberul” de la usa restaurantului, celebrul pentru scri­itori Shapira, un împatimit al curselor, câs­ti­gând o data câteva mii de lei la nu mai stiu ce mini-derby, a facut de emotie infarct si acolo a ramas, pe hipodromul din Ploiesti). Din pacate, calul românesc e precum podul de la Arheim, pe care nu l-au putut cuceri englezii în al doilea razboi mondial: un cal prea îndepartat.