Calul troian

Mircea Eliade scrie de cateva ori in jurnalele sale ca a adus in „cetatea“ stiintelor spre credintele religioase un cal troian. M-a interesat sa aflu ce a vrut sa spuna savantul nostru cu aceasta expresie. Am intrebat in stanga si dreapta. Va relatez, aici, ce am aflat.

La ora cand se consacra drept savant de talie mondiala al istoriei religiilor, acest domeniu era confiscat de o dogma: aceea potrivit careia istoricul credintelor si ideilor religioase trebuie sa nu fie nici crestin, nici islamist etc. Daca era indiferent religios (fara vreo credinta anume, adica), era O.K. Iar daca era ateu, era chiar si mai O.K.

Eliade nu era nici indiferent, nici ateu. Calul troian pe care il aducea el in razboiul vremii sale era o anume pozitie religioasa a cercetarii asa-zis stiintifice. Dar care? Era clar ca nu era una crestina. Era clar ca nu era nici una din pozitiile religioase ce inca dominau vremurile. Si totusi, era una anume. Era mai greu de recunoscut. De ce? Pentru ca savantii vremii nu stiau sa o vada in seria credintelor religioase. Acesti savanti ar fi recunoscut-o doar ca pozitie metafizica daca le-ar fi fost prezentata. Ei nu aflasera inca (nici azi n-au aflat inca) ceva esential: acea pozitie metafizica putea fi traita religios, ca o credinta particulara, dar nu era o credinta particulara.

Incerc sa o descriu, fara sa o numesc (adica fara sa prezint „istoria“ propriilor sale traditii).
Subiectul (Eliade, in acest caz) se roaga (se concentreaza) in asa fel incat, la un moment dat, reuseste sa-si linis­teasca marea de ganduri. Apoi se concentreaza asupra unui singur gand de la suprafata acestei mari (sa zicem ca sta concentrat pe imaginea sotiei). Realizeaza, fara ganduri, dualitatea: pe de o parte, eu, concentrandu-ma; pe de alta parte, ea, imaginea sotiei mele. Apoi? Trebuie sa poata trece, fara gand, dincolo de dualitate. Eu si ea una suntem! Nici o diferenta! Apoi? Trebuie sa poata merge mai departe: eu si lumea una suntem. Si mai departe: nu exista eul meu, nici lumea nu exista, numarul total al mintilor in univers este una, totul este una, intotdeauna…

Nu stim cat de departe stia Eliade sa-si poarte starea de nondi­ferentiere metafizica. Stim doar ca savantul avea zeci de nume traditionale pentru acest fel de nondiferentiere traita constient, dar fara gand. Ce stia Eliade iar alti savanti nu stiau (calul troian, nu-i asa?) era ca, in fapt, dincolo de doctrine, toate trairile religioase se trag (si sunt) una cu aceasta stare.

Eliade a numit starea aceasta intr-un fel propriu: „primatul spiritualului“. Nu a indraznit sa-l descrie in clar, ca sa nu fie acuzat, precum maestrul sau din tinerete René Gvénon, de dogmatism fundamentalist si de tradare a obiectivitatii stiintifice. Dar Eliade stia ca in domeniul religios nu poate exista decat aceasta stare metafizica in care obiectul si subiectul sunt depasite prin trairea non-dualitatii, prin constientizarea non-separabilitatii lucrurilor si ideilor.

Vedea continuitatea si discontinuitatea ideilor religioase dintr-un punct metafizic care le unifica.
Acesta era calul troian pus de Eliade in cartea siintei despre religii.

Candva, in tinerete, Eliade s-a amagit ca din primatul spiritualului ar putea face constientizarea faptului ca marea apostazie a gandirii moderne este aceea de a pune primatul politicului inaintea celui spiritual. Inca traim in apostazia mo­derna. Calul troian eliadesc nu-si poate elibera energiile. Inca. Atunci cand o va face, lumea va cunoaste o noua geneza.