Turnire medievale

Evul mediu apusean, considerat pe nedrept o epoca salbatica, a cultivat o serie de spectacole ca cele ale saltimbancilor, jonglerilor si artistilor ambulanti din pietele marilor orase sau de la targuri, reprezentatiile teatrale din fata marilor catedrale, chermeze cu decoruri uneori somptuoase, cortegii festive religioase sau nobiliare, recitaluri poetice cantate de truveri si trubaduri, concerte date de menestreli, parade militare si mai ales luptele dintre cavaleri organizate de marii seniori.

Aceste lupte nu erau numai o manifestare grandioasa menita sa satisfaca dorintele de spectacol ale nobilimii si ale norodului, dar prin pregatirea si executarea lor erau, ca si vanatorile, exercitii in timp de pace pentru a mentine conditia fizica si indemanarea cadrelor superioare ale ostirilor. De asemenea constituiau si prilejul pentru marii seniori si vasalii lor sa demonstreze calitatea cavalerilor de care dispuneau si puterea lor financiara, caci aceste lupte costau foarte mult. E drept ca de multe ori organizatorii imprumutau banii necesari de la camatarii evrei, de la bancile existente sau de la unele organizatii paramilitare bogate cum era Ordinul Cavalerilor Templieri. Luptatorii insisi erau motivati pe de o parte prin notorietatea pe care o obtineau si pe de alta parte prin castigurile pe care invingatorii le realizau sub forma de daruri pretioase, pungi de galbeni, cai de calitate sau armuri. Uneori invinsul era luat prizonier si eliberat in schimbul unei rascumparari proportionale cu rangul celui capturat. Nu rareori rasplata era mana unei fete de sange albastru.

Luptele cavaleresti erau si o afirmare a nobilimii caci numai nobilii, incepand cu cavalerii, puteau lua parte la ele. Erau totodata un prilej de a afisa simbolurile aristocratiei vest-europene, caci tribunele, incinta, corturile cavalerilor, coifurile, tunicile, scuturile, valetii, scutierii, mai ales heralzii, valtrapurile de pe cai, ca si flamurile ce fluturau din belsug erau impodobite cu steme, coroane, panglici, panasuri, devize si alte simboluri heraldice aurite, argintate sau in culori multiple, care creau un cadru scenografic de o somptuozitate impresionanta, mai ales cand batea soarele, cadru pe care fi­gurile („enluminurile”) din manuscrisele vremurilor il redau cu o stralucire impresionanta .
Ceea ce se uita este ca reprezentau si o ocazie de exprimare a acelei forme de feminism propriu evului mediu, caci luptele erau inchinate unor tinere femei alese de combatanti, iar premiile erau de obicei date de femei alese de organizatori, in general de seniorul ce prezida aceste jocuri martiale.

Aceste lupte-spectacol implicau respectarea cu strictete a unui cod de onoare foarte riguros a carui incalcare era sanctionata foarte serios de arbitrii sau maestrii de ceremonie, numiti „roi d’armes”.

Astfel, un stramos de-al meu, Falconet baron du Mont, in anul 1425, in cursul unui turnir la Montmelian, dupa ce a fost invins de seniorul de Chaland, varul ducelui Amedeu VIII de Savoia, a avut o iesire violenta si a smuls din mainile invingatorului cele trei inele de aur care reprezentau premiul. Pentru aceasta necuviinta a fost condamnat la pierderea stemei sale, ceea ce pentru vremurile respective era foarte grav, si inlocuirea ei cu o alta in care erau incluse trei inele care sa aminteasca descendentilor sai de gestul sau inadmisibil. Totodata a fost anulata apartenenta sa la vechea familie du Mont, si a fost scos impreuna cu urmasii sai din arborele genealogic respectiv.
Citind relatarile contemporane se poate vedea ca initial erau folosite doua variante de cai. Unii cai erau de dimensiuni medii, foarte mobili si nervosi, in timp ce altii (destrierii) erau cai mari, puternici, cu o crupa bine dezvoltata, cu pieptul larg si picioare puternice, cu o frunte uneori usor convexa si cu ochii bine lateralizati.
Erau calmi (cu sange rece) dresati sa mearga si in buiestru, capabili sa se miste usor, sa se intoarca repede, sa sprinteze si sa se opreasca brusc chiar daca erau incarcati cu greutati mari. Destrierii au fost caii de electie pentru lupte si turnire. Pana prin veacul al XIV-lea caii erau acoperiti doar cu valtrapuri multicolore luxoase atarnand uneori pana pe jos, purtand insemnele heraldice ale cavalerului. Pe frunte aveau o aparatoare de otel protectoare („champron” sau „chanfron”) iar seaua avea un spatar care sa suporte calaretul cand era impins cu lancea. Mai tarziu, caii au fost protejati cu armuri me­talice grele, ceea ce a dus la utilizarea doar a destrierilor masivi si puternici. Gatul era protejat de o serie de placi inelare formand „criniera”, purtau o „crupiera” si un pectoral („poitrail”) de metal sau de piele cu placi de metal, iar flancurile erau aparate de alte piese metalice sau de piele cu metale („flanchards”). De multe ori si haturile erau ocrotite metalic pentru a nu putea fi taiate.
Vesmintele cavalerului erau si ele foarte complexe.

In primele timpuri, pe corp purta o camasa („chainse”) iar deasupra acesteia un fel de halat capitonat cu canepa numit „gameson”.

Pe cap avea o boneta stransa de moleton. In jurul gatului isi punea un fel de zgarda („gorgier”) de piele cu cateva zale iar peste gameson purta o camasa de zale („haubert”) continuata cu o gluga de zale („camail”). Picioarele, gambele si coapsele erau invelite si ele in zale peste ciorapi de in. De picioare erau fixati pintenii (cu un varf ascutit, fara rotita dintata ce va fi folosita mai tarziu). Pe cap, peste camail, purta un coif cilindric de otel cu fundul usor bombat. Peste haubert punea, ca sa nu se incinga zalele prea tare la soare, o tunica („surcot”) pe care erau tesute vi­zibil armeriile cavalerului. Mainile ii erau protejate cu manusi cu placi metalice articulate („gantelets”).
Incepand din veacul XIV, dar mai ales in cursul veacului XV, camasa de zale a fost inlocuita cu armura metalica formata din piese detasate sau articulate, uneori prelucrate artistic care era mai rezistenta dar si mult mai grea, ceea ce ii obliga pe cavaleri sa foloseasca un fel de macara ca sa se suie in sea. Tunica a fost abandonata iar coiful a devenit foarte complicat, rotund, mulat pe cap, cu o viziera ce aco­perea fata dar care putea fi ridicata. El a fost impodobit in crestet cu ornamente heraldice („cimier”) extrem de decorative.

Armele de atac folosite erau pana la sfarsitul secolului XIII aceleasi cu cele utilizate in razboi si anume lancea (cea mai importanta), buzduganul sau securea, palosul si pumnalul. Exista atestari potri­vit carora, la sfarsitul secolului XIII, la cele mai multe turnire, se foloseau palose si pumnale fara taisuri ascutite si lanci cu varfurile rotunjite.
Ca arma defensiva, cavalerii purtau scuturi din piei tabacite, special dispuse in straturi, suprapuse intr-un cadru de lemn sau erau realizate din metal, in special din fier. Initial aveau o forma alungita, rotunda in partea superioara si in unghi ascutit in partea inferioara si se manuiau usor ca­la­re. Mai tarziu scutul s-a scurtat, capatand for­ma clasica preluata apoi de heraldisti ­pen­tru alcatuirea stemelor. S-au fo­losit si scu­turi mici, rotunde sau patrate pentru lup­tele corp la corp. Scutul purta pic­tate ar­meriile cavalerului si servea astfel si pentru identificarea sa in arena sau pe cam­pul de lupta. Cand cavalerul nu era an­gajat in lupte, scutul era purtat de scutier.

Turnirele erau manifestari militare de mare anvergura mentionate inca din se­colul IX, care se desfasurau pe un camp situat de obicei la granita dintre doua feude, in fata unui public numeros, apartinand tuturor claselor. Unii cronicari le numeau „conflictus Gallici”. Erau pregatite din timp de mari seniori (principi, duci, conti) cu multa grija si nu se puteau tine in cursul posturilor sau ale marilor sarbatori crestine.

Ridicau foarte mari probleme de organizare caci, pe langa seniorii participanti si cavalerii luptatori cu tot personalul lor de grajdari, scutieri, valeti stegari, se aduna si un public foarte numeros care trebuia cazat si hranit. Spatiile disponibile erau reduse, de aceea se recurgea la improvizatii in magazii si mai ales in corturi. Evident ca erau atrasi numerosi negustori, actori ambulanti, jongleri, cantareti, truveri sau trubaduri, ghicitori, infractori si cersetori.
La ele participau mai multe echipe de cavaleri conduse de seniorii lor si fluturand flamurile de identificare. Numarul combatantilor era variabil de la cateva zeci la cateva mii. Ei de obicei se grupau in doua tabere ce se confruntau apoi conform regulilor medievale, sub ochiul atent al arbitrilor. Aceste reguli au fost scrise in jurul anului 1066 de Geoffroy de Preully.

Inainte de inceperea spectacolului, coifurile si scuturile erau expuse sub flamurile respective in curtea unei manastiri.

Inceperea era anuntata de heralzi, cu sunete de goarna in urma semnalului dat de marele senior ce prezida turnirul. Apoi lupta se desfasura ca orice confruntare de cavalerie grea cu sarje, contra sarje, retrageri sau manevre de diversiune. Confruntarea era destul de violenta. De aceea erau raniti si uneori si morti chiar si dupa ce armele au fost indulcite. Decizia de incetare apartinea tot seniorului ce prezida intr-o tribuna speciala, inconjurat de invitatii sai, printre care si numeroase femei. El declara care echipa era castigatoare si cui trebuia inmanat trofeul. Confruntarea era destul de violenta.

Din aceasta cauza, Biserica Catolica a interzis turnirele in repetate randuri la conciliile de la Clermont (1130), de la Lateran (1179) si la cel de la Lion (1245), insa fara nici un rezultat, ca si interzicerea ordonata in 1260 de catre regele Ludovic IX cel Sfant. Turnirele s-au tinut pana la sfarsitul Renasterii. Practic, Carol Teme­rarul, marele duce al Burgundiei, le-a pus capat in 1468.

Analele istoriei pastreaza amintirea unor turnire celebre prin amploarea si stralucirea lor. Dintre acestea mentionam marele turnir din martie 1000 de la Troyes, turnirul din istmul Corintului organizat in 1304 de principele de Achaia si, mai ales, turnirul de la Chauvency din 1285, organizat de contele de Chiny si admirabil descris cu multe amanunte de Jaques Bretel, la care au participat imparatul Rudolf de Habsburg, regele Ottakar II al Boemiei, ducele Ferri III al Lorenei si Ioan I de Brabant, cu cavalerii din Lorena, Alsacia, Renania, Palatinat, Flandra, Hainaut, Artois, Burgundia, Franta, Berry si Sacerois.

Paralel cu turnirele de echipa, incepand cu sfarsitul secolului XIV, se desfasurau si confruntarile dintre doi cavaleri, acele „joutes” („justing”, „Tjost”) care au fost una din distractiile pretuite ale evului mediu tardiv, mai ales ca se tineau si independent de marile turnire. Regele Carol VI al Frantei a contribuit foarte mult la dezvoltarea lor. Organizarea acestora era mult mai usoara caci necesitau un teren mic, de obicei in preajma castelului seniorului local sau intr-o piata publica iar participantii erau mai putin numerosi. Aceasta nu inseamna ca interesul era mai mic, sau ca desfasurarea lor era mai putin fastuoasa. Ornamentele heraldice si protocolul aulic erau tot atat de prezente ca si la marile turnire iar durata lor se putea prelungi chiar pana la o luna. Arena era inconjurata de flamuri, tribuna era impo­do­bita cu panouri heraldice, ghirlande de flori si covoare somptuoase iar alaturi de arena mai erau corturile cavalerilor ornate cu draperii si steme. In tribuna, seniorul si curtea sa, mai ales femeile, erau imbracati cu luxul caracteristic evului mediu gotic. Pe langa tribuna senioriala se aciuiau acele orchestre medie­vale de „menstreux si mnes­trelles” care cantau acompaniati de trompete, flauturi si de acele mici orgi portative caracteristice pentru acele vremuri. Vestitul poet medieval Wolfram von Eschenbach, in poemul sau inchinat lui Parsifal, Froissart in cronica sa din 1300 dar si marele romancier sir Walter Scott in romanul sau Ivanhoe din 1819 ne-au dat descrieri minunate ale acestor competitii.

Luptele se desfasurau pe o arena alungita, ingradita, numita „lice” in fata pa­latului sau a unei tribune senioriale. Acest teren era impartit in doua benzi paralele, separate de un gard sau de un sir de panouri sau draperii. Fiecare cavaler sarja pe o singura banda, galopand, unul in sens invers fata de celalalt. Pornirea se facea la semnalul dat de senior si intarit de goarne si trompete de la extremitatile opuse si cursele se repetau pana ce seniorul oprea lupta proclamand invin­ga­torul care era ovationat si isi primea ras­plata (de cele mai multe ori armele, armura si calul celui invins).

Cea mai clasica infruntare era cea cu lancea. Castiga cel care reusea sa-l doboare din sea pe adversarul sau sau cel care rupea mai multe lanci impungand concurentul. Se luau in considerare si punctele acumulate prin atingerile, cu varful lancii, a scutului, coifului sau armurii adversarului.
De multe ori, confruntarea implica trei probe: una cu lancile, cea de-a doua cu topoarele sau buzduganele iar a treia cu palosele si pumnalele. „Jutele” acestea erau destul de periculoase. Luptatorii erau de multe ori grav raniti si uneori chiar omorati.

La 30 iunie 1559, la Paris, in cursul unei astfel de competitii data la „Hotel de Tournelle” cam unde se afla astazi „Place des Vosges”, regele Henric II al Frantei este impuns in ochi de contele Gabriel de Montogomery. Cu toate ingrijirile primite de la Ambroise Parré si de la Vesale, venit special din Bruxelles, regele moare dupa zece zile de chinuri cumplite. Cateva zile mai tarziu, regina Caterina de Medicis interzice definitiv jutele sub toate formele.
Ele au fost reluate in zilele noastre de anumite cluburi dar evident nu sunt decat o replica cu un interes mai mult comercial sau turistic. Nu au decat meritul ca folo­sesc cai de calitate pe care ii selectioneaza si ii ingrijesc cu pasiune.